Glosar de termeni meteorologici

A

Absorbţie - reţinerea unei substanţe într-o soluţie, corp solid sau intr-un amestec de gaze de către părţile lor componente.  

Aclimatizare - adaptarea treptată a plantelor şi animalelor la noile condiţii ale mediului înconjurător şi cu deosebire la condiţiile climatice.  

Actinometrie – ramură a meteorologiei ce se ocupă cu măsurarea şi studiul radiaţiei solare, atmosferice şi terestre.  

Activitate solară – totalitatea fenomenelor fizice care au loc la suprafaţa Soarelui. Activitatea solară se manifestă prin: pete solare, facule, flocule, protuberanţe şi schimbări în starea coroanei solare, ce reprezintă de fapt manifestarea exterioară a reacţiilor şi proceselor din interiorul Soarelui. Cînd activitatea solară creşte,fluxul de corpusculi şi radiaţia ultravioletă se măresc considerabil, factor ce prezintă o deosebită importanţă pentru atmosfera Pămîntului.

Adăpost meteorologic(psihrometric) – adăpost de construcţie specială, care protejează instrumentele meteorologice instalate în interior de acţiunea radiaţiei solare şi cărora le asigură o ventilaţie suficientă.

Advecţie – 1.Deplasarea aerului in sens orizontal; 2.Transportul, o dată cu masa de aer, a diferitelor sale proprietăţi, de ex.: advecţia căldurii, a vaporilor de apă, a densităţii etc.  

Advecţie termică – încălzirea sau răcirea locală a atmosferei determinată de advecţia aerului.  

Aer – amestec fizic de gaze care formează atmosferă Pămîntului. Componentele aerului uscat la nivelul mării sînt:  

Denumirea elementului	volumul (%)	greutatea (%)
Azot Oxigen Argon Bioxid de carbon Kripton Xenon Neon Heliu Ozon Iod Radon Nitrogen	78,09 20,95 0,93 0,03 1,0*10-4 0,8*10-5 1,8*10-3 5,24*10-4 1,0*10-6 3,5*10-9 6,0*10-18	75,60 23,10 1,29 0,05 3,0*10-4 4,0*10-5 1,2*10-3 7,0*10-5

 

Aerologie – ştiinţă despre metodele de cercetare a straturilor înalte ale atmosferei. După unii, aerologia este o ştiinţă aparte sau o ramura a meteorologiei care se ocupă cu studiul fenomenelor din atmosfera liberă.  

Aerosol – sistem coloidal în care mediul de dispersiune este un gaz şi în care se găsesc, în suspensie, particule lichide sau solide.  

Agravarea timpului – schimbarea mai mult sau mai puţin bruscă a timpului caracterizată prin faptul că elementele meteorologice ating anumite valori limită sau că se produc fenomene periculoase pentru diferitele ramuri de activitate.  

Agrometeorologie – disciplină care studiază interacţiunea dintre condiţiile meteorologice, climatice şi hidrologice pe de o parte şi întregul proces al producţiei agricole pe de altă parte.

Altitudine – distanţă verticală între un nivel sau un punct de pe suprafaţa uscatului şi nivelul mijlociu al mării, exprimată în unităţi liniare.  

Amplitudine – pentru mărimi alternative simetrice, amplitudinea reprezintă jumătatea dintre valorile maximă şi minimă atinse. Pentru mărimi alternative asimetrice se foloseşte amplitudinea totală , adică diferenţa dintre valorile maximă şi minimă atinse, În meteorlogie se foloseşte mai ales amplitudinea totală, numită pe scurt amplitudine.  

Amplitudinea anuală absolută – diferenţa între valoarea cea mai ridicată şi cea mai scăzută a unui element meteorologic înregistrată în cursul unui an.  

Amplitudinea anuală medie – diferenţa între valorile medii lunare cea mai ridicată şi cea mai scăzută a unui element meteorologic.  

Amplitudinea diurnă (zilnică) - diferenţa între valorile cea mai ridicată şi cea mai scăzută a unui element meteorologic înregistrată în cursul unei zile.  

Analog – situaţie sinoptică, process sau variaţie a unui element meteorologic asemănător cu cele ce se cercetează.  

Anemorumbometru – instrument folosit pentru determinarea vitezei şi direcţiei vîntului la un moment dat sau intr-un interval de timp dat.

Anomalie – termen folosit în meteorologie pentru a indica:           diferenţa între valoarea medie (diurnă, lunară etc) a elementului meteorologic în punctul respectiv şi valoarea medie a paralelei corespunzătoare punctului;           diferenţa între valoarea medie (diurnă, lunară etc.) a elementului meteorologic şi valoarea medie plurianuală a aceluiaşi element, intr-un punct dat.

Anticiclon – cîmp de înaltă presiune limitat de izobare închise de formă aproape eliptică sau circulară, unde presiunea creşte de la periferie spre centru. Acest cîmp este caracterizat prin vînturi ce se rotesc în jurul unui centru de înaltă presiune, de la care aerul diverge orizontal şi în care predomină mişcările descendente. Aceste vînturi bat în sensul acelor unui ceasornic în emisferă nordică şi în sens contrar în emisferă sudică. În general, A. determină un timp cu nebulozitate redusă, călduros vara şi rece iarna.

Atmosfera – Învelişul de aer al Pămîntului, obiectul de studii al meteorologiei. A. nu are o limită superioară precis delimitată, prezenţa gazelor atmosferice constatîndu-se la înalţimi de cîteva mii de kilometri. Pe verticală, se deosebesc următoarele straturi principale ale atmosferei: troposfera - 8-17 km, stratosfera – de la 8-17 km pînă la 40 km, mezosfera –de la 40 pînă la 80 km, termosfera (ionosfera) – de la 80 km pînă la 800-1000 km şi exosfera - > 1000 km. Trecerea de la un strat la altul al atmosferei se face prin intermediul unor straturi de tranziţie numite tropopauză, stratopauză şi mezopauză.  

Aversa de ploaie – precipitaţii de scurtă durată şi adesea puternice, care cad mai ales din nori convectivi; picăturile care le compun sînt în general mari. Aversele sînt caracterizate prin începutul şi sfîrşitul lor brusc, prin variaţiile lor de intensitate în general mari şi rapide şi cel mai des, prin aspectul cerului; alternanţă rapidă de nori întunecaţi şi ameninţători (Cumulonimbus) şi înseninări de scurtă durată.

Azimut – unghiul format de planul meridianului punctului de observaţie cu planul vertical care trece prin acest punct şi prin obiectul vizat, se măsoară de la 0⁰ pînă la 360^0, în astronomie de la S spre V şi în geodezie şi aerologie de la N spre E.  

B

Bar - unitate absolută de măsură a presiunii: 1 bar = 10⁶ dyne/ cm² = 10⁶ barii.  

Barometru – instrument destinat măsurării presiunii atmosferice. În general barometrele sînt construite după două principii: principiul variaţiei înălţimii unei coloane de mercur şi principiul deformării unei capsule aneroide.

Brumă – depunere de gheaţă cu aspect cristalin, care ia în cele mai multe cazuri forma de coajă, de ace, de pene sau de avantai. Acest hidrometeor ce formează într-un mod analog cu roua, dar la temperaturi mai coborîte de 0⁰C.

Briză – circulaţie locală a aerului cu perioadă diurnă, cauzată de neomogenităţile suprafeţei subiacente, care determină o încalzire diferenţiată a straturilor inferioare ale troposferei. Datorită gradientului baric care ia naştere, se stabileşte mişcarea aerului în apropierea solului de la zona rece spre cea caldă, iar la înalţime în sens contrar. Brizele sînt evidente mai ales în zona de litoral, a lacurilor şi a marilor fluvii.

Buletin de prevedere (buletin meteo) – informare care cuprinde condiţiile meteorologice dintr-un interval e timp trecut şi evoluţia probabilă a timpului pentru diferite perioade.  

Burniţă – precipitaţii atmosferice sub formă de picături foarte mici de apă (cu diametrul mai mic de 0.5 mm) care cad din norii formaţi în interiorul maselor de aer, de obicei nori Stratus, mai rar Stratocumulus şi chiar din ceaţă. Picaturile de burniţă sînt foarte dese şi foarte lent, încît par a fi suspendate în aer. Ele se formează direct prin unirea picăturilor de apă din nori, fără o trece prin faza solidă.

C

Cantitate de precipitaţii – grosimea stratului de apă provenit din precipitaţiile solide sau lichide căzute într-un interval de timp oare-care. Cantitatea de precipitaţii se măsoară cu pluviometrul şi se exprimă în milimetri strat de apă.

Ceaţă – picături foarte mici de apă suspendate în atmosferă, care reduc în general vizibilitatea orizontală, la suprafaţa Pamîntului, la mai puţin de 1 km.  

Centru de prevedere (de prognoze) – unităţi teritoriale unde se colectează datele meteorologice, se întocmesc hărţi sinoptice şi se elaborează prevederi de timp.

Cer – în meteorologie termen de uz curent pentru a indica gradul de acoperire şi felul norilor. De exemplu: cer senin, cer acoperit, cer noros etc.

Chiciură – cristale de gheată, albe, fărîmicioase, asemănătoare cu zăpada, care se formează cu precădere de ramuri, pe conductori, pe colţurile şi muchiile obiectelor, de obicei pe timp geros, în prezenţa ceţii şi a vîntului slab.  

Chiciurometru – instalaţie utilizată pentru măsurarea depunerilor de gheaţă pe conductori.  

Ciclon, depresiune – perturbaţie atmosferică cu presiune scăzută şi cu o circulaţie a aerului în jurul centrului în sensul invers acelor de ceasornic în emisfera nordică şi în sensul acelor de ceasornic în emisfera sudică. În stratul de frecare vîntul are componenta orientată către centru conform gradientului baric. Datorită orientării vîntului către centrul ciclonului, în partea sa centrală domină mişcările ascendente. Faţă de anticicloni, ciclonii determină un timp în general închis, cu precipitaţii şi vînturi intense.  

Circulaţia generală a atmosferei – ansamblu de mişcări la scară mare a atmosferei. În sens larg, circulaţia atmosferică principală sau primară. Circulaţia generală a atmosferei este în linii mari, legată de apariţia şi de deplasarea ciclonilor şi anticiclonilor, din care cauză ea are un caracter complex şi schimbător. Circulaţia generală ia naştere sub influenţa bilanţului radiativ neomogen de la diferitele latitudini pe uscat şi pe oceane; mecanizmul ei se complică datorită influenţei frecării şi a rotaţiei Pămîntului asupra curenţilor de aer şi ca urmare a formării de unde şi turbionare.  

Cîmp baric – distribuţie spaţială a presiunii atmosferice. Cîmpul baric este un cîmp scalar care se caracterizează printr-un sistem de suprafeţe de egală presiune (izobarice). Cîmpul baric se reprezintă la sol prin izobare, iar la înălţimi prin izohipse.  

Clasificarea climatelor – împarţirea tipurilor de climate, observate pe suprafaţa globului pămîntesc sau pe porţiuni ale acesteia după diferite criterii, unele după indici indirecţi, iar altele după indici genetici.  

Climatologie – ştiinţa despre climă care se ocupă cu descrierea climatelor diferitelor regiuni ale globului pămîntesc, clasificarea şi studiul răspîndirii acestora legat de procesele genetice şi de factorii geografici, studiul climatelor trecutului istoric şi geologic al Pămîntului.  

Condiţii de timp – totalitatea şi succesiunea elementelor şi fenomenelor meteorologice la u moment dat sau într-un interval de timp dat.  

Confortul vremii – totalitatea condiţiilor meteorologice şi alte condiţii în care omul se simpte comod şi confortabil. Situaţii confortabile pot fi observate pe tot parcursul anului ( ca în perioadă caldă, la fel şi în perioadă rece). Pentru acest confort este nevoie de:           soare           calm atmosferic           aerul curat           vestimentaţie după vreme.  

Constantă solară (Io) – intensitatea radiaţiei solare în afara atmosferei, la o distanţă medie între Pămînt şi Soare.

Io ≈1,98 cal/cm²·min.  

Convecţie (termică) – mişcări verticale lente ale aerului, provocate de încălzirea neomogenă a acestuia în straturile inferioare. Datorită diferenţelor de temperatură, aerul cald se ridică iar cel rece coboară luîndu-i locul. Mişcările convective ascendente şi descendente formează aşa numitele celule de convecţie.  

Curcubeu – grupuri de arcuri concentrice, colorate în gama de la violet spre roşu, produse de lumina solară sau lunară pe un ecran de picături de apă în atmosferă (picături de ploaie, burniţă sau ceaţă).  

Curent ascendent – curenţi de aer care se deplasează din straturile inferioare spre cele superioare ale atmosferei, avînd în general o viteză redusă. Se întîlnesc mai ales în partea centrală a ciclonilor şi talvegurilor, iar în cazul convecţiei mai rar şi cu o intensitate sporită în norii orajoşi.  

Curent descendent – curenţi de aer care se deplasează din straturile superioare spre cele inferioare ale atmosferei. Ei au o deplasare în general lentă şi se produc mai ales în partea centrală a anticilonilor, dorsalelor şi cu intensitate mai mare în norii orajosi.  

Curenţi de aer – sisteme de vînturi deasupra unei porţiuni mai mari sau mai mici a suprafeţei terestre, într-un strat mai gros sau mai subţire al atmosferei, care reprezintă un tot unitar avînd o oarecare stabilitate in timp.  

Curosivo – curent oceanic cald, a cărui ramură principală traversează periferia vestică a Oceanului Pacific în direcţia nord-est, încadrîndu-se apoi în Oceanul Îngheţat de Nord în curentul general de apă vest est.  

D

Date climaice – elemente de bază ale climei, care sînt prezentate în tabele, pe hărţi, diagrame şi în diferite rezumate statistice rezultînd din observaţii pe o perioadă îndelungată.  

Descărcare electrică (oraje) – tip de fulger care se prezintă sub formă de linii sinuoase adesea ramificate, plecînd de la un canal principal, bine marcat, care rezultă dintr-un nor orajos.  

Direcţia vîntului – direcţia de unde bate vîntul, care se exprimă fie în puncte cardinale, fie în grade (de la 0⁰ la 360⁰).  

Dorsală (de mare presiune) – formaţiune alungită de mare presiune, cu izobare (în formă de U) legată de un anticiclon. Presiunea creşte dinspre periferie către o axă (axă dorsalei) de la care vînturile diverg. O caracteristică a dorsalei de mare presiune este existenţa curenţilor descendenţi, care determină un cer senin.  

E

Echilibrul atmosferei ( pe verticală) – Stare a atmosferei caracterizată de distribuţia temperaturii pe verticală. Echilibrul atmosferei poate fi: stabil, înstabil, indiferent, adiabatic, convectiv etc.  

Echivalent în apă al zăpezii – Înălţimea stratului de apă obţinut după topirea zăpezii existente pe sol, la un moment dat. Se măsoară după topire.  

Ecologie – (gr.oikos-casă, lodos-ştiinţă), ştiinţă multidisciplinară în dezvoltare, care studiază relaţiile dintre organisme şi între aceste şi mediul lor de viaţă.  

Efect de blocaj – proces sinoptic care se produce cînd un anticiclon cold-înalt, dezvoltîndu-se deasupra latitudinilor medii, barează transportul vestic şi deviază traectoriile ciclonilor şi anticiclonilor mobili de la direcţia obişnuită vest-est.  

Efect de seră – acţiunea de protecţie a atmosferei în procesul schimbului radiativ de căldură al Pămîntului cu spaţiul interplanetar. Ca şi geamurile unei sere, atmosfera lasă să treacă destul de uşor radiaţia solară, absorbind radiaţia de undă lungă emanată de suprafaţa terestră.  

Element meteorologic – termen meteorologic care defineşte parametrii ce în ansamblul lor caracterizează starea vremii într-un interval de timp (presiunea, temperatura şi umezeala aerului, vîntul, nebulozitatea, precipitaţiile etc.).  

Eroziune – degradarea scoarţei Pămîntului datorită agenţilor meteorologici şi hidrologici.  

Evaporaţie – în meteorologie procesul de trecere a vaporilor de apă în atmosferă, ca urmare a desprinderii celor mai mobile molecule de pe suprafeţele de apă, zăpadă, gheaţă, sol umed, picături şi cristale de gheaţă. Intensitatea evaporării depinde în primul rînd de temperatură. Deoarece o parte din vaporii de apă revin în faza lichidă sau solidă, evaporarea este de fapt diferenţa a două fluxuri de molecule: a celor care se desprind şi a celor care revin.  

F

Factori genetici ai climei – procese care determină condiţiile climatice pe întreg Pămîntul şi în diferite regiuni ale sale, cum ar fi: bilanţul radiativ şi caloric, circulaţia atmosferei, suprafaţa subiacentă, circuitul apei.  

Factori geografici ai climei - condiţii geografice care determină procesele de formare a climei într-un anumit loc. Acestea sînt: latitudinea şi altitudinea locului, caracterul suprafeţei subacente, depărtarea de ocean (pe uscat) sau de uscat (pe ocean), relieful locului, curenţii oceanici, caracterul suprafeţei solului, învelişul vegetal, stratul de zăpadă şi de gheaţă etc.  

Factori radiativi ai climei - procese radiative care determină formarea climei într-un anumit loc, spre exemplu: fluxul radiaţiei solare, absorbţia, difuzia, reflecţia, radiaţia terestră si a atmosferei etc.    

Fata Morgana – denumire dată în mod convenţional unor fenomene de miraj multiple, în care obiectele îndepărtate se văd multiplicat şi cu diferite deformaţii. Denumirea derivă dintr-o legendă potrivit căreia acest fenomen s-ar datora zînei (în italiană„fata”) Morgana.  

Fenologie – studiul succesiunii modificărilor exterioare vizibile ale plantelor şi animalelor în dependenţă de evoluţia factorilor externi.  

Fluctuaţie – variaţie neregulată, neperiodică, uneori bruscă, a unui element meteorologic.  

Focar de oraje, centru orajos – regiunele unde orajele se dezvoltă mai frecvent decît în regiuni învecinate, fiind condiţionate de stratificarea înstabilă a aerului cald şi umed. Frecvent, focarele de oraje se întîlnesc deasupra versanţilor sudici ai munţilor.  

Formula barometrică a geopotenţialului – ecuaţia care exprimă relaţia dintre presiune şi geopotenţial:
dp= - rdH  

Formula barometrică (a înalţimii) – ecuaţia principală a staticii atmosferei în formă canonică ce stabileşte legătura dintre presiunea atmosferică la două nivele, diferenţa de înălţime şi temperatura medie a stratului. Se utilizează pentru reducerea presiunii la nivelul mării şi în operaţiile de nivelment.  

Formula psihrometrică – ecuaţie care exprimă dependenţa tensiunii vaporilor de apă în funcţie de diferenţa temperaturilor indicate de termometrele uscat şi umed, de presiunea atmosferică, de constanta psihrometrică şi de tensiunea maximă a valorilor de apă corespunzătoare temperaturii termometrului umed. Analitic, această formulă se scrie:
e = E₁-A( t -t₁) p  

Forţa Coriolis – în ecuaţiile dinamicii pentru mişcarea relativă într-un sistem rotitor de coordonate, forţă efectivă de inerţie. Un caz particular al forţei Coriolis este forţa de abatere datorită rotaţiei Pămîntului, care joacă un rol foarte important în caracterul mişcărilor din atmosferă, în raport cu suprafaţa Pămîntului în rotaţie. Datorită ei, mişcarea fluidului se abate spre dreaptă în emisfera nordică şi spre stîngă în emisfera sudică.  

Frecvenţă – în meteorologie, numărul de cazuri de observaţii pe o perioadă de timp dată, cînd a fost observat un anumit fenomen sau valoarea unei mărimi date înt-un anumit interval. Frecvenţa poate fi exprimată de asemenea în procente din numărul total de cazuri de observaţie.  

Front – - zonă de tranziţie sau în mod convenţional, suprafaţă de discontinuitate dintre două mase de aer în atmosferă. Fronturile apar practic numai în troposferă, fapt pentru care se mai numesc fronturi troposferice. Se mai numeşte front şi linia de intersecţie a suprafeţei frontale cu suprafaţa terestră sau orice altă suprafaţă de referinţă. - partea anterioară, linie avansată pe direcţia de mişcare, de exemplu frontul sistemului noros.  

Front cald – suprafaţa de discontinuitate ce separă o masă de aer cald de una rece, masa caldă alunecînd deasupra penei de aer rece.  

Front oclus – front complex rezultat din contopirea fronturilor rece şi cald într-un proces de ocluziune a unei depresiuni. Se deosebesc

fronturi ocluse cu caracter cald, cînd aerul in spatele frontului rece este mai cald decît cel din faţa frontului cald şi

fronturi ocluse cu caracter rece, cînd aerul din spatele frontului rece este mai rece decît cel din faţa frontului cald.   Front rece – suprafaţa de discontinuitate care separă două mase de aer, rece şi cald, masa de aer rece substituind mai mult sau mai puţin brusc pe cea caldă. Frontul rece poate fi de ordinul I (anafront) sau de ordinul II (catafront).  

Fulger - manifestare luminoasă care însoţeşte o descărcare electrică bruscă, ce se poate produce: - între doi nori, - în masa unui nor, - între nori şi suprafaţa terestră.  

Furtună – Vînt foarte puternic, de durată relativ lungă, ce se produce de obicei la trecerea ciclonilor adînci şi care este însoţit de efecte distructive pe uscat şi de o agitaţie puternică a suprafeţelor de apă.  

Furtună de praf - ansamblu de particule de praf sau nisip ridicate violent de pe sol de către un vînt tare şi transportate la înălţimi şi distanţe foarte mari.

Furtună magnetică - oscilaţii puternice şi rapide ale elementelor magnetismului terestru urmate de o înrăutăţire bruscă a recepţiei radio pe unde scurte. Se poate produce simultan cu aurorele polare, ambele fenomene fiind legate de activitatea solară.

G

Genuri de nori – forme caracteristice principale ale norilor, care se exclud reciproc. Genurile constitue baza clasificaţiei norilor, inclusă în Atlasul de nori. Genurile de nori sînt în număr de 10: Prescurtare prescurtare - Cirrus Ci - Nimbostratus Ns - Cirrocumulus Cc - Stratocumulus Sc - Cirrostratus Cs - Stratus St - Altocumulus Ac - Cumulus Cu - Altostratus As - Cumulonimbus Cb

Geofizica – 1. Complex de discipline ştiinţifice ce se ocupă cu studiul proprietăţilor fizice şi proceselor de pe întreg globul pămîntesc (litosfera, hidrosfera şi atmosfera). Geofizică cuprinde: studiul forţei gravitaţiei, studiul magnetismului terestru, seismologia, hidrologia şi oceanografia, meteorologia şi geologia. 2. Deseori, prin geofizică în sens mai restsrîns se înţelege studiul proprietăţilor fizice ale litosferei.

Geopotenţial – energie potenţială a unităţii de masă (energia potenţiala specifică) ce se defineşte prin poziţia unităţii de masă în cîmpul forţei gravitaţionale. Această energie este numeric egală cu lucrul mecani ce trebuie cheltuit pentru a ridica o unitate de masă de la nivelul mediu al mării pînă la un punct dat; această cantitate este în general exprimată în metri geodinamici sau în metri geopotenţiali. Analitic, geopotenţialul se exprimă: _z

dGp = gdz sau Gp = ∫gdz

⁰  

Golfstrim – sistem ramificat de curenţi marini calzi în Oceanul Atlantic de Nord, care se deplasează din Golful Mexic pînă la insulele Spitzbergen şi Peninsula Kola.

Gradient – vector, orientat pe normala la suprafaţa de egale valori în cîmpul unei mărimi scalare a, în sensul descreşterii mărimii date. Valoarea numerică a gradientului este egală cu descreşterea acestei mărimi pe unitatea de distanţă.  

Grindină - precipitaţie formată din boabe de gheaţă densă, care cad în perioada caldă a anului din norii Cumulonimbus.

H

  Halo – grup de fenomene optice în formă de inele, de arcuri, de coloane sau de puncte luminoase, produse prin refracţia sau prin reflecţia luminii de către cristalele de gheaţă aflate în suspensie în atmosferă (nori ciriformi, ceaţă de gheaţă etc).  

Harta topografiei absolute – hartă aerologică pe care se trec izoliniile de geopotenţial (izohipse) ale unei suprafeţe izobarice determinate. Pe această hartă pot fi reprezentate şi izoliniile altor elemente meteorologice. Principalele hărţi de topografie barică absolută sînt cele ale suprafeţelor de 1000, 850,700,500,300,200,100 mb etc.  

Harta topografiei relative - hartă aerologică pe care se trec izoliniile diferenţelor de geopotenţial dintre două suprafeţe izobarice. Deoarece grosimea stratului de aer cuprins între două suprafeţe izobarice depinde în primul rînd de temperatură, izohipsele relative pot fi considerate izoterme medii ale stratului. În practică se utilizează frecvent harta topografiei relative dintre suprafeţele de 1000 şi 500 mb (TR500/1000).  

Harta sinoptică – hartă care indică prin cifre şi simboluri, pentru fiecare staţie meteorologică, un complex de elemente meteorologice de la o anumită oră de observaţie (presiunea, temperatura şi umezeală a aerului, nebulozitatea, tendinţa barică, direcţia şi viteza vîntului, fenomenele ce se produc în momentul observaţiei şi în ora precedentă etc.). Harta sinoptică are un rol principal în elaborarea prevederii timpului.  

Hidrologie – în sens larg al cuvîntului, ştiinţa despre apele globului pămîntesc (hidrosfera). Sub această denumire se înţelege de cele mai multe ori „hidrologia uscatului”, adică ştiinţa despre apele de la suprafaţa uscatului. Studiul oceanilor şi mărilor s-a separat într-o disciplină aparte, denumită oceanologie.  

Higrometru – instrument destinat măsurării umidităţii relative a aerului. Cele mai utilizate sînt cele cu fir de păr.  

Histogramă – diagramă care redă distribuţia frecvenţelor unei anumite mărimi fizice

x (element meteorologic) în diferitele ei intervale prin coloane dreptunghiulare alăturate, dispuse vertical pe axa absciselor. Înălţimea fiecărei coloane este proporţională cu frecvenţa elementului respectiv în intervalul de existenţă al valorilor considerate.

I

Impurităţi atmosferice – particule care nu fac parte din elementele constitutive permanente al aerului atmosferic şi care se întîlnesc în cantităţi foarte variabile.  

Indice – caracteristică numerică a unui fenomen, proces sau complex de elemente. În meteorologie sînt cunoscuţi: indici climatici, de circulaţie, de continentalitate etc.  

Indice climatic – Număr obţinut printr-o formulă ce caracterizează un climat în funcţie de principalii factori climatici.  

Indice de circulaţie – mărime care caracterizează intensitatea sau alte particularităţi ale circulaţiei atmosferice deasupra întregii emisfere sau deasupra unei regiuni oarecare. Ca indici de circulaţie sînt folosiţi: diferenţa de presiune între anumite puncte sau latitudini, viteza medie a vîntului într-o anumită zonă, caracteristica numerică a activităţi ciclonice etc.  

Insolaţie - cantitatea de radiaţie solară ce cade direct pe o unitate de suprafaţa orizontală, la un anumit nivel (in sens strict); cantitatea de radiaţie solară globală ce cade pe o suprafaţă oarecare.  

Instrucţiune – indicaţii oficiale asupra efectuării observaţiilor şi prelucrărilor meteorologice şi a altor operaţii necesare în activitatea reţelei meteorologice.  

Intensitatea ploii – cantitatea de apă căzută înt-un minut.  

Intensitatea radiaţiei – caracteristică a fluxului de radiaţie exprimată în cal/cm² *min, adică cantitatea de energie radiantă ce cade pe unitatea de suprafaţă în timp de un minut.  

Inundaţie – acoperire cu apă a terenurilor învecinate cu un curs de apă datorat vîntului, la gurile fluviilor, sau a creşterii debitelor cursurilor de apă cauzate de topirea bruscă a zăpezii primăvara sau de ploi torenţiale abundente vara.  

Invazie de aer – deplasarea rapidă a unei mase de aer într-o regiune îndepărtată de focarul ei de formare. Termen utilizat cu precădere în cazul maselor de aer rece.  

Inversiune (de temperatură) – creşterea temperaturii cu înălţimea, spre deosebire de condiţiile obişnuite, cînd temperatura scade cu înălţimea. Inversiunile se pot produce la sol şi în atmosferă liberă. Înversiunile de la sol pot fi: de radiaţie, de zăpadă (de primăvară), iar cele din atmosfera liberă, de sedimentare (comprimare) legate de curenţii descendenţi din atmosferă. Datorită stratificării stabile din stratul de inversiune, nu este posibilă convecţia şi formarea nebulozităţii decît la limita superioară a inversiunii, care poartă denumirea de „strat de reţinere”.  

Izobară – linie care uneşte punctele de egală presiune.  

Izolinie – linie trasată pe o hartă sau pe o diagramă, de-a lungul căreia un element meteorologic sau climatologic oarecare este acelaşi.  

Izotermă – linie care uneşte punctele cu aceeaşi valoare a temperaturii.  

Î

Înălţime – 1. Distanţă verticală dintre suprafaţa Pămîntului, nivelul mării sau alt nivel şi un punct oarecare situat deasupra acestora, exprimată în unităţi liniare (m,km etc.). 2. Diferite mărimi care pot indică distanţa verticală, de exemplu înălţimea dinamică sau geopotenţialul, presiunea atmosferică într-un punct oarecare deasupra suprafeţei terestre.  

Înălţimea norilor - termen folosit pentru a defeni înălţimea (nivelul) unde se află limita inferioară (baza) norilor.  

Înălţimea soarelui (h_s) – distanţa unghiulară a Soarelui faţa de orizon, exprimată în grade pe cercul vertical. Deseori, în locul acestei mîrimi se utilizează „distanţa zenitală” (Z) care este egală cu unghiul dintre Soare şi zenit, adică:
Z = 90⁰ - h_s
 

Îngheţ - Scădere a temperaturii aerului sub 0ºC , seara şi noaptea, în cazul unor temperaturi pozitive în timpul zilei.  

Îngheţ advectiv – îngheţ provocat de advecţia aerului rece.  

Îngheţ de radiaţie – îngheţ provocat de răcirea aerului în cursul nopţii, ca urmare a radiaţiei efective intense.  

Îngheţ la sol – scăderea temperaturii suprafeţei solului sub 0ºC în timp ce temperatura în adăpostul meteorologic rămîne superioară celei de 0ºC. Acest îngheţ datoreşte inainte de toate radiaţiei nocturne.  

Înregistrator – instrumente relative pentru înscrierea variaţiilor în timp a unui sau mai multor elemente meteorologice oarecare. Înregistrarea poate fi continuă sau la intervale regulate. La majoritatea înregistratoarelor transmiterea variaţiilor de la partea sensibilă la dispozitivul de înregistrare se face mecanic prin intermediul unui sistem de pîrghii (barograf, termograf etc.) La alte înregistratoare transmiterea variaţiilor, se face electric (anemograf, actinograf), optic (o hîrtie sensibilă) sau direct prin ardele (heliograf).  

L

Lapoviţă - ninsoare la temperaturi pozitive, cînd fulgii de zăpadă se topesc sau cînd împreună cu ei cade şi ploaiea.  

Lumină – 1. Sinonim cu „radiaţie” 2. În sens restrîns: radiaţia percepută cu ochiul liber, cu lungimi de undă între 0,76 şi 0,40µ.  

M

Macroclimă – 1. Particularităţile principale ale climei la scară planetară. 2. Climatul unei zone sau regiuni geografice de mare întindere.  

Macrometeorologie – studiul condiţiilor meteorologice ale globului terestru, a unor zone sau regiuni întinse ale acestuia, pe o perioadă îndelungată. Ca discipline macrometeorologice pot fi citate meteorologia sinoptica şi climatologia, care studiază procesele circulaţiei atmosferice şi legat de acestea, condiţiile climatice la scară mare.  

Masa atmosferei – masa volumului de aer ce formează atmosfera Pămîntului. Într-o coloană de aer cu secţiunea de 4 cm² şi cu o înălţime nelimitată:
_∞
m = ∫ ρ dz. ⁰ Din ecuaţia principală a staticii, la o temperatură medie a aerului de 0˚C:

m = (RTm/g)* ρ_o = 8 000 000* ρ_o[g/cm³]   unde ρ_o este densitatea aerului la sol. Rezultă că întreagă masă a atmosferei terestre este egală cu 5.3 10¹⁵ t, ceea ce reprezintă a milioana parte din masa litosferei şi a 250-a parte din masa hidrosferei. 50% din masa totală a atmosferei easte cuprinsă în stratul pînă la 5 km.  

Maximum, maxim – valoarea cea mai nare a unei mărimi variabile. De exemplu: maxim de presiune în centrul anticiclonului, maxim diurn al temperaturii, umezelii etc.  

Maxim absolut - cea mai mare valoare a unui element meteorologic înregistrată într-o perioadă de mulţi ani într-un loc dat, într-o regiune, ţară, pe emisferă sau pe întreg globul pămîntesc.    

Măzăriche moale – precipitaţii solide sub forma unor granule de gheaţă, albe-mate. Aceste granule sînt sferice sau uneori conice: diametrul lor este cuprins între 2 şi 5 mm.

Medie – valoarea obţinută din suma mai multor valori ale unei variabile împărţită la numărul termenilor. În prelucrările meteorologice se utilizează medii: orare, diurne, pentadice, decadice, lunare, anuale şi plurianuale.  

Mers – în meteorologie, modificarea cantitativă a unui element în timp. De exemplu: mers diurn, mers anual, mers secular etc.  

Mesaj de agravare – avertisment transmis de o staţie meteorologică atunci cînd se observă o înrăutăţire a timpului (agravarea timpului). Aceste avertismente sînt folosite mai ales pentru asigurarea securităţii transporturilor aeriene.  

Mesaj meteorologic – telegramă cifrată, conţinînd grupe de cifre distincte, ce reprezintă valori ale unor elemente meteorologice. Descifrarea unui astfel de mesaj permite cunoaşterea timpului în punctul unde elementele au fost măsurate.  

Meteorolog – 1. Om de ştiinţă care îşi desfăşoară activitatea în domeniul meteorologiei (cercetător meteorologic). 2. Personal calificat al unui serviciu meteorologic (inginer-meteorolog, tehnician meteorolog, observator meteorolog).  

Meteorologie – Ştiinţă despre atmosferă care studiază legile după care se desfăşoară procesele şi fenomenele din atmosferă. Se mai numeşte „fizica atmosferei”. Principalele discipline ale meteorologiei sînt meteorologia sinoptică, meteorologia dinamică, climatologia, aerologia, agrometeorologia, actinometria şi electricitatea atmosferei, etc.  

Meteorologie aplicată – aplicarea cunoştinţelor meteorologice în diferite activităţi omeneşti, ca exemplu în agricultură, silvicultură, transporturi, medicină, construcţii etc.  

Meteorologie medicală – ramură a meteorologiei care se ocupă cu studiul influenţei condiţiilor atmosferice asupra sănătăţii omului şi evoluţiei şi răspîndirii unor maladii mai ales epidemice şi cronice.  

Meteorologie sinoptică – disciplină a meteorologiei care se ocupă cu studiul proceselor atmosferice de mare amploare şi cu prevederea timpului pe baza cercetării lor. Studiul macroproceselor – curculaţiei generale a atmosferei – se face cu ajutorul analizei sistematice a hărţilor sinoptice, aerologice, diagramelor aerologice etc.  

Metoda analogilor – metodă de prevedere bazată pe analogia pe care o prezintă diferitele procese atmosferice, presupunînd că acestea evoluează în acelaşi sens.  

Mezoclimat – condiţiile climatice ale unei regiuni naturale cu o suprafaţă puţin întinsă (clima locală).  

Microclimă (microclimat)– clima unui teritoriu puţin întins (cîmp cultivat, panta unui deal, liziera unei păduri, malul unui lac etc.) Diferenţierile microclimatice depind în primul rînd de influenţa neomogenă a suprafeţei subiacente şi de aceea ele se produc în straturile inferioare de aer, de lîngă sol.  

Minimum (minim) – valoarea cea mai mică a unei mărimi variabile. De exemplu: minim de presiune în centrul ciclonului, minimum diurn al temperaturii etc.  

Minimum absolut – cea mai mică valoare a unui element meteorologic înregistrată într-o perioadă de mulţi ani, într-un loc dat, într-o regiune, ţară, emisferă sau pe întreg globul pămîntesc.  

Mistral – vînt rece şi uscat care suflă din nord deasupra coastei nord-vestice a Mării Mediterane, în special deasupra golfului Lyon. El bate atunci cînd există o zonă de joasă presiune deasupra golfului Genova şi o zonă de presiune ridicată pe continent. El are adesea o mare intensitate.    

Muson – transport de aer în troposfera inferioară, deasupra unor suprafeţe întinse, care îşi schimbă direcţia de două ori pe an. Este determinat de încălzirea diferită a suprafeţelor de apă şi de uscat, iar în anumite regiuni, cum ar fi sudul şi sud-estul Asiei sau zonele învecinate cu Oceanul Indian, este mult amplificat în ansamblul curenţilor circulaţiei generale a atmosferei.  

N

Nadir – punct al sferei cereşti opus zenitului.  

Nebulozitate – 1. Totalitatea norilor observaţi pe bolta cerească. 2. În sens mai restrîns, cantitatea norilor de pe bolta cerească exprimată în zecimi de cer acoperit sau în alte unităţi. În această accepţiune, termenul se foloseşte curent în practica observaţiilor meteorologice şi în climatilogie, purtînd denumirea de „nebulozitate totală”. În cazul aprecierii cantitative a norilor dintr-un anumit etaj, de un anumit gen, specie sau varietate, se determină „nebulozitatea parţială”.  

Nivel de condensare – nivel de la care vaporii de apă din aerul în urcare încep să se condenseze ca urmare a răcirii dinamice; nivelul bazei norilor. Se deosebesc: nivelul de condensare prin ascendenţă, caracteristic ascendenţei întregului strat de aer (pe suprafaţa frontală sau pe versanţii munţilor) şi nivelul de condensare convectiv, în cazul ascendenţei aerului mai cald decît cel înconjurător.  

Nivel de convecţie – nivelul la care curenţii ascendenţi slăbesc mult, intrînd într-un strat cu o stratificare stabilă (cu inversiune de temperatură).  

Nor – sistem coloidal de produse de condensare în stare lichidă, solidă sau mixtă aflate în suspenzie în atmosferă. Cînd, din diferite cauze, elementele noroase cresc şi devin mai grele, ele cad din nori sub formă de precipitaţii. Marea majoritate a norilor se formează în troposferă, la diferite etaje şi sînt de diferite genuri, specii, varietăţi etc. Uneori se formează nori şi în stratosferă, la înălţimi de ordinul 20-25 km şi 70-90 km (nori sidefii şi arginţii).  

Normă – media plurianuală a elementelor meteorologice, calculată dintr-un şir de ani de referinţă (perioadă de bază).  

Nucleu de condensare – particule lichide sau solide pe care se produce în atmosferă condensarea vaporilor de apă. Prezenţa lor este indispensabilă în procesele de formare a norilor ş ceţurilor.  

O

Observator meteorolog - persoană care efectuează observaţii meteorologice. La staţiile meteorologice, observatorii execută şi prelucrările primare ale datelor culese, transmiterea acestora precum şi îngrijirea instrumentelor şi instalaţiilor.  

Observaţie meteorologică – măsurarea valorilor numerice ale elementelor meteorologice a variaţiei lor precum şi aprecierea caracteristicilor calitative ale fenomenelor la staţiile meteorologice. Observaţiile meteorologice se efectuează simultan la orele standard sinoptice şi după timpul local la principalele ore standard climatologice. Condiţia esenţială a observaţiilor meteorologice este comparabilitatea valorilor obţinute la diferite staţii ca şi a celor obţinute la un singur punct, într-o perioadă mai îndelungată. În acest scop observaţiile efectuate după norme internaţionale şi instrucţiuni unice elaborate de serviciile meteorologice naţionale.  

Oraj – fenomen atmosferic complex, care constă din descărcări electrice repetate între nori sau între nori şi pămînt (fulger), însoţit de tunete. Orajul este caracteristic norilor Cumulonimbuşi şi deci unei stratificări instabile a aerului cu un conţinut bogat de vapori de apă. Orajele pot fi sau nu însoţite de precipitaţii.  

Oră (termen) de observaţie – ore la care se efectuează observaţiile meteorologice.  

Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) – Instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru coordonarea, uniformizarea şi îmbunătăţirea activităţii meteorologice pe plan mondial şi pentru încurajarea schimbului eficient de informaţii între ţări, în cadrul diferitelor activităţi. omeneşti.  

Orizont – 1- Linie aparentă de-a lungul căreia bolta cerească pare că întîlneşte suprafaţa Pămîntului. 2.      Parte a suprafeţei Pămîntului vizibilă într-un loc degajat sub forma unui cerc pe care pare că se sprijină bolta cerească. Diametrul acestui cerc creşte cu altitudinea locului.  

Orografie – totalitatea formelor suprafeţei terestre într-un loc dat.  

Oscilaţie – 1. Fenomen în care energia se transformă dintr-o formă în altă – periodic, aproape periodic sau ritmic, reversibil sau în parte reversibil. 2. În meteorologie, prin oscilaţie se înţelege variaţia (periodică ritmică), a unui element meteorologic în timp.

Oscilaţiile climei – schimbări ale climei, periodice sau ritmice, care nu au un caracter progresiv. Ele depind în primul rînd de oscilaţiile activităţii solare şi de cele a intensităţii circulaţiei generale a atmosferei.

Ozon (O₃) – Stare alotropică a oxigenului. El se formează în atmosferă prin descompunerea moleculei de oxigen în atomi. În atmosferă, ozonul are rolul de regulator al insolaţiei suprafeţei terestre, absorbind radiaţiile ultraviolete cu lungimea de undă mai mică decît 3000 Å.

P

Paleoclimat – climat al unei perioade geologice reconstituit, fie pentru întreg globul terestru, fie pentru o regiune anumită.  

Parametru Coriolis – parametru Coriolis (λ) este definit prin relaţia:
λ = 2 ω sin φ unde ω - este viteza ughiulară de rotaţie a Pămîntului; φ – latitudinea.  

Particulă de aer – cantitate de aer, atît de redusă ca masă şi volum, încît un parametru fizic oarecare (t, p, ρ etc.) poate fi caracterizat cu destulă precizie, printr-o singură valoare.   Perioadă de vegetaţie – 1.La plante anuale: interval de timp de la însămînţare pînă la maturitatea deplină. 2. La plante perene: interval de timp de la reluarea vegetaţiei pînă la întrarea în repaus.  

Periodicitate – în meteorologie, repetare multiplă a unei stări anumite sau a unui proces, a valorilor unui element meteorologic etc., la intervale regulate de timp. Periodicitatea diurnă şi anuală în variaţia unor elemente şi proceselor atmosferice se caracterizează prin ritmicitate, iar variaţiile climei prin ciclicitate.

Pîclă – suspensie în atmosferă a particulelor solide extrem de mici, invizibile pentru ochiul liber şi suficient de numeroase pentru a da aerului un aspect opalescent.

Platformă meteorologică – suprafaţa de teren pe lîngă staţia meteorologică unde se instalează instrumentele pentru efectuarea observaţiilor. Platforma este de forma unui pătrat cu laturile orientate pe direcţiile N-S şi E-V. Instrumentele din interiorul platformei sînt instalate în ordinea descreşterii înălţimii lor, de la nord la sud.

Ploaie – precipitaţii lichide care cad din nori sub formă de picături cu diametrul de 0.5-6,0 mm. Deosebim ploaie continuă, sau sub forma de aversă.

Ploaie (ninsoare) continuă – precipitaţii de lungă durată, de intensitate destul de uniformă, care cad în acelaşi timp pe o suprafaţă apreciabilă. Ele sînt mai ales de origine frontală şi cad din norii Nimbostratus şi mai rar din Altostratus.

Ploaie de gheaţă – ploaie ale cărei picături îngheaţă în stratul inferior de aer, ce are o temperatură negativă.

Ploaie torenţială – ploaie frontală, intensă şi de lungă durată.

Pluviograf – aparat care înregistrează grafic cantităţile de precipitaţii lichide, intensitatea şi durata lor.

Pluviometru – instrument utilizat pentru măsurarea precipitaţiilor, compus dintr-un recipient expus astfel încît colectarea să nu fie afectată de obstacole. Se folosesc pluviometre simple şi cu ecran, ecranul împiedicînd spulberarea de către vînt mai ales a precipitaţiilor solide. Fiecare pluviometru este prevăzut cu două recipiente care se schimbă după colectarea precipitaţiilor, precum şi cu o eprubetă gradată.

Polei – strat de gheaţă densă, mată sau transparentă, care se depune pe sol şi pe obiecte mai ales pe partea expusă vîntului, ca urmare a îngheţării picăturilor de ploaie (burniţă) suprarăcite sau a îngheţării picăturilor de apă ce cad pe o suprafaţă puternic răcită. Fenomenul se produce cel mai frecvent la temperaturi între 0 şi -3°C.

Polii căldurii – regiuni ale globului unde au fost înregistrate temperaturile cele mai ridicate ca de pildă nord-vestul Africii şi California. Maximul absolut este în jurul a 57°C.

Polii frigului – regiuni ale globului unde temperatura este cea mai scăzută, În emisferă nordică, polul frigului se află în Iakuţia, unde minimum absolut este în jurul a -70°C. Un al doilea pol al frigului este situat în Groenlanda şi în nord-estul Americii de Nord. În emisfera sudică, polul frigului se situează în Antarctica, unde temperatura cea mai scăzută este în jurul -90°C.

Post meteorologic – punct de observaţii meteorologice unde se măsoară precipitaţiile atmosferice şi înalţimea stratului de zăpadă şi unde se determină vizual fenomenele atmosferice.

Praf – aerosol atmosferic tipic, ridicat de pe pămînt de către vînt. El provoacă opacizarea aerului şi constituie o sursă de nuclee de condensare.

Precipitaţii – 1. Hidrometeor alcătuit din particule de apă lichidă sau solidă, cristalizată sau amorfă, care cad dintr-un nor, dintr-un sistem noros, mai rar din ceaţă şi care ating solul. 2. Cantitatea de apă rezultată din precipitaţiile căzute într-un loc dat şi într-un anumit interval de timp, exprimată prin înălţimea stratului de apă căzută, în milimetri.

Precipitaţiile convective – precipitaţii care cad din norii convectivi. Ele au, în majoritatea cazurilor, caracter de aversă.

Precipitaţii lichide – apă în stare lichidă care cade din nori sau ceaţă. Precipitaţii lichide sînt: ploaia şi burniţa.

Precipitaţii solide – apă în stare solidă care cade din nori. Precipitaţiile solide sînt: zăpadă, măzărichea, grăunţele de zăpadă, ploaie de gheaţă şi grindină.  

Presiune – forţa care apasă asupra unei unităţi de suprafaţă perpendiculară pe aceasta: Dimensiunile presiunii în sistemul CGS sînt g/cm·s² .  

Presiune la staţie – citire barometrică făcută la staţie, la care s-au aplicat corecţii de temperatură şi de gravitaţie.  

Presiunea atmosferică – forţa cu care aerul atmosferic apasă pe unitatea de suprafaţa. În orice punct de pe suprafaţa terestră sau din atmosferă ea este egală cu greutatea coloanei de aer ce se întinde de la acest punct pînă la limita superioară a atmosferei. Presiunea se măsoară cu barometrul şi se exprimă fie în mm Hg, fie în mb. Valoarea presiunii exercitate de o coloană de mercur de 760 mm la 0°C la latitudinea de 45° şi la nivelul mării se numeşte presiune atmosferică normală. Ea este egală cu 1,013250 dyne/cm² = 1013,25 mb.  

Prevederea timpului – 1.Determinarea caracterului şi mersului condiţiilor atmosferice viitoare pe un interval de timp, cu ajutorul unor metode ştiinţifice. 2. Rezultatul concret al activităţii de elaborare a prevederii timpului; textul prin care se expune timpul probabil. 3. Parte a meteorologiei sinoptice.  

Prevedere climatologică – prevedere de lungă durată elaborată pe baza datelor climatologice rezultate din prelucrarea statistică a observaţiilor din anii precedenţi.  

Prevedere numerică – prevederea cîmpului baric, a cîmpului curenţilor etc. Obţinută prin metode numerice sau grafoanalitice.  

Prevedere de durată medie (mijlocie) – prevedere a cărei durată de valabilitate se întinde pe cîteve zile (2 pînă la 10).  

Prevedere de lungă durată – prevedere a cărei durată de valabilitate este de ordinul: decadă, lună, sezon.  

Prevedere de scurtă durată – prevedere a cărei valabilitate este mai mică de 48 de ore.  

Probabilitate – dacă

N este numărul general al termenilor unui şir (de observaţii), iar

n – numărul termenilor şirului cu caracteristica

A , atunci probabilitatea apariţiei caracteristicii

A este   

Prognoza agrometeorologică – prognoze care indică gradul de favorabilitate al condiţiilor de timp viitoare pentru dezvoltarea culturilor agricole, efectuarea lucrărilor agricole sau pentru folosirea metodelor agrotehnice celor mai adecvate.

Punct de rouă – temperatură la care aerul umed trebuie să se răcească ca să devină saturat în prezenţa apei pure, fără schimbarea presiunii şi a raportului de amestec.

R

Radar (radiolocator) – aparat radioelectric care permite determinarea poziţiei şi direcţiei de deplasare a unui obiect îndepărtat. Funcţionarea acestui aparat se bazează pe principiul emiterii unor impulsuri electromagnetice şi recepţionării lor după ce au fost reflectate de obiectivul vizat. Termenul derivă din limba engleză (radio direction and range).

Radiaţia atmosferei – radiaţie de undă lungă (4-120μ) emisă de însăşi atmosferă. Aproximativ 70% din această radiaţie este îndreptată spre suprafaţa Pămîntului numindu-se contraradiaţia atmosferei, iar restul este emisă de spaţiul interplanetar.

Radiaţie – una din cele două forme principale ale materiei denumită „lumină” în sensul larg al cuvîntului. Radiaţia posedă simultan şi proprietăţile undelor electromagnetice şi pe cele ale particulelor dar luată ca un tot nu este nici undă şi nici particulă şi nici un amestec al acestora. În meteorologie termenul „radiaţie” este folosit pentru definirea radiaţiilor de orice lungime de undă ( radiaţie solară, directă şi difuză, radiaţie terestră, radiaţia atmosferei etc.)

Radiaţie de undă lungă – radiaţii a căror lungime de undă nu se întîlneşte în spectrul visibl (infraroşii). Din această categorie fac parte: radiaţia terestră şi radiaţia atmosferei.

Radiaţie difuză – parte a radiaţiei solare, cu compoziţie spectrală modificată şi deviată de la propagarea rectilinie, ca urmare a difuziei provocată de molecule de gaz şi de particule coloidale în suspenzie. Radiaţia difuză ajunge la suprafaţa pămîntului din toate punctele bolţii cereşti.

Radiaţie (solară) directă – Parte a radiaţiei solare care ajunge la suprafaţa Pămîntului sub forma de fascicule de raze paralele provenite direct de la discul solar.

Radiaţie solară – totalitatea radiaţiilor emise de Soare în spaţiu şi care pătrund în atmosfera terestră. Radiaţia solară propagă sub formă de unde electromagnetice cu o viteză de 300000 km/s. Energia radiaţiei solare denumită „energie radiantă”, este sursa principală a energiei proceselor din atmosferă. Spectrul radiaţiei solare este cuprins între 0,17 şi 4μ cu un maximum la 0,475 μ. Spectrului visibl îi revin 50% din totalul radiaţiei, fiind cuprins între lungime de undă de 0,40-0,76 μ, spectrului ultraviolet -7% (lungimi de undă <0,40 μ ) şi spectrului infraroşu – 43% (lungimi de undă >0,76 μ). La trecerea prin atmosfera terestră radiaţia îşi schimbă intensitatea şi compoziţia spectrală datorită difuziei şi absorbţiei. Ca rezultat, la suprafaţa Pămîntului, radiaţia solară ajunge sub formă de radiaţie directă şi radiaţie difuză care însumate definesc radiaţia globală. Aproximativ 40% din radiaţia incidenţă la limita superioară a atmosferei este reflectată în spaţiul interplanetar, fiind cunoscută sub denumirea de „albedoul Pămîntului”. Restul radiaţiei (60%) se transformă în energie calorică, fiind sursa de încalzire a suprafeţei terestre şi a atmosferei precum şi a proceselor chimice şi biologice de pe Pămînt şi din atmosferă.

Radiozondă – instrument ridicat în atmosferă, înzestrat cu dispozitive care permit determinarea unuia sau multor elemente meteorologice (presiune, temperatură, umezeală etc.) şi prevăzut cu un sistem de radio emisie pentru transmiterea datelor către sol.

Rafală (de vînt) – creştere bruscă de durată relativ scurtă a vitezei vîntului.

Registru de observaţie – registru destinat înscrierii directe a observaţiilor şi măsurărilor meteorologice în cursul unei luni.

Reţea de staţii meteorologice – totalitatea staţiilor meteorologice dotate cu aparatură de acelaşi tip, care execută observaţii după programe şi metodici unice.

Ridicare nivometrică - determinarea cantităţii totale de zăpadă ce acoperă un bazin sau o regiune dată, prin măsurarea grosimii şi a echivalentului în apă a zăpezii, în vederea prevederii cantităţii de apă disponibilă după topirea ei.

Ritmuri – repetare a proceselor atmosferice de un anumit tip şi legat de acestea a elementelor meteorologice, care nu au o variaţie strict periodică, adică o amplitudine a oscilaţiilor inconstantă şi semiperioade de oscilaţii inegale.

Rouă – depunere, pe obiectele de la sol sau din apropierea solului, de picături de apă rezultînd din condensarea vaporilor de apă conţinuţi în aerul din apropierea solului ce se răceşte prin radiaţie. Condiţiile care favorizează formarea de rouă sînt: cerul senin şi vîntul slab.

Roza vînturilor – reprezentarea grafică a frecvenţei vînturilor pe diferite direcţii.

S

Scară absolută de temperatură – scară de temperatură la care punctul de topire al gheţii este notat cu 273,2°. Punctul 0° al scării absolute este ”zero absolut” (-273,2°C). Această scară se mai numeşte scară Kelvin (°K). Formula de transformare în grade Celsius este: °K=(t +273)°C.

Scară Beaufort – scară a tăriei vîntului care exprimă forţa vîntului printr-un număr cuprins între 0 şi 12, fiecare număr reprezentînd un grad Beaufort. Din 1954, O.M.M. a lărgit această scară şi a înlocuit numărul 12 prin numere de la 12 la 17, care permit clasificarea diverselor tipuri de uragane.

Scară Celsius – scară a temperaturii în care punctul 0, ales arbitrar, este punctul de topire al gheţii la presiunea normală, iar punctul 100, temperatura vaporilor de apă distilată care fierbe la presiunea normală. O diviziune a scării Celsius se numeşte grad-centigrad. Sinonim cu „SCARA CENTIGRADĂ”. Formula de transformare în grade Fahrenheit este:

Scară Fahrenheit – scară de temperatură la care punctul de topire al gheţii este notat cu 32°, iar punctul de fierbere al apei cu 212°. Distanţa între cele două puncte caracteristice este deci de 180°F. Formula de transformare în grade Celsius este:

> 

Schimb (turbulent) – transport de substanţe pe verticală şi de particule de aer cu proprietăţi diferite provocate de mişcările turbulente din atmosferă. Ca urmare a schimbului se produce un amestec în care distribuţia parametrilor masei de aer tinde să se omogenizeze.

Schimbările climei – variaţii de durată foarte mare, progresive sau regresive, care s-au produs în trecutul geologic al Pămîntului. După diferite teorii şi ipoteze, schimbările climei au fost provocate de schimbările survenite în natură a suprafeţei Pămîntului, schimbările intensităţii radiaţiei solare şi legat de acestea a circulaţiei generale a atmosferei.

Secetă – perioadă îndelungată de primăvară sau vară cu precipitaţii mult sub valoarea normală, în condiţii de temperatură ridicată a aerului. În aceste condiţii rezervele de apă din sol se micşorează mult, ceea ce crează premize nefavorabile dezvoltării normale a plantelor. Se deosebesc: seceta atmosferică – cu precipitaţii foarte reduse, temperaturi ridicate şi umezeală a aerului scăzută şi secetă pedologică – cînd rezervele de apă din sol sînt epuizate. Seceta pedologică depinde în mare măsură de structura solului.

Sector cald – regiunea unui ciclon care conţine o masă de aer cald cuprinsă între frontul cald anterior şi frontul rece posterior.

Serviciu meteorologic - (Institut meteorologic, Oficiu meteorologic, Birou meteorologic). Organ naţional sau regional, ştiinţific şi administrativ, a cărui activitate cuprinde diferite ramuri teoretice şi practice ale meteorologiei.

Sinoptician, previzionist – meteorolog care elaborează prevederi de timp.

Siroco – vînt cald din sud sau din sud-est care suflă în partea anterioară a unei depresiuni ce trece de la vest spre est, de-a lungul Mediteranei. El atinge coasta nordică a Africii sub forma unui vînt foarte cald şi uscat, dar se umezeşte traversînd Mediterana şi atinge Malta şi regiunile Europei meridionale sub forma unui vînt cald şi umed.

Sistem baric – formă a cîmpului baric. Sistemele barice se împart în general în regiuni de presiune ridicată şi regiuni de presiune joasă. Se deosebesc sisteme barice cu izobare închise (ciclon şi anticiclon) şi deschise (dorsale şi talveguri).

Sistem noros – grupare de nori migratori, persistentă şi de mare întindere, avînd mai multe zone diferenţiate, care se succed într-o anumită ordine. Cel mai tipic sistem noros este cel al frontului cald.

Situaţie sinoptică – totalitatea maselor de aer, fronturilor barice indisolubil legate între ele, existente la un moment dat care determină starea timpului deasupra unei regiuni geografice.

Sondaj aerologic – determinarea unuia sau mai multor elemente meteorologice în altitudine cu ajutorul aparatelor transportate de zmeie, baloane, avioane, rachete, sateliţi etc.

Spatele ciclonului – partea posterioară, în sensul mişcării unui ciclon, de obicei vestică. Este caracterizată prin mase reci de cele mai multe ori instabile, mai ales vara.

Specii de nori – subdiviziuni ale genurilor de nori, determinaţi prin luarea în considerare a unuia sau mai multor din caracteristicile de mai jos: a) forma (nori în bancuri, în văluri, în pînze, în straturi etc); b) dimensiunea (suprafaţa elementelor constitutive, extinse pe verticală etc.); c) structura internă (nori constituiţi din cristale de gheaţă, picături mici de apă); d) procese fizice cunoscute sau presupuse care determină formarea lor (nori datoraţi orografiei etc.). Speciile din acelaşi gen se exclud una pe alta. Speciile de nori sînt: - fibratus (fib) – lenticularis (len), - uncinus (unc) – fractus (fra), - spissatus (cas) – humilis (hum), - castellanus (cas) – mediocris (med), - floccus (flo) – congestus (con), - stratiformis (str) – calvus (cal), - nebulosus (neb) – capillatus (cap).  

Stabilitate – stadiu de echilibru hidrostatic al atmosferei în care o particulă de aer, abătută uşor de la poziţia ei iniţială, tinde să revină la aceasta. Stabilitatea este nulă în condiţiile echilibrului indiferent (γ = γ)poziţia în condiţiile echilibrului stabilit (γ < γa), negativă în condiţiile echivalentului instabil (γ > γa).

Starea timpului – totalitatea elementelor şi fenomenelor meteorologice deasupra unei regiuni la un moment dat sau într-un interval de timp.  

Staţie agrometeorologică – staţie meteorologică, care în afara observaţiilor meteorologice principale efectuează paralel măsurători complete de temperatură şi umezeală a solului pe platforma meteorologică şi în lanurile cultivate şi execută observaţii asupra fazelor de vegetaţie şi stadiilor de dezvoltare a plantelor. Parcelele pentru observaţiile fizice şi biologice se aleg în aşa fel încît măsurătorile făcute în diferiţi ani să fie comparabile între ele.  

Staţie aerologică – staţie meteorologică unde se execută măsurători în altitudine, îndeosebi prin radiosondaj.  

Staţie hidrometeorologică – staţie la care se efectuează atît observaţii meteorologice cît şi hidrologice.  

Staţie meteorologică – staţie unde se execută observaţii meteorologice, aleasă după anumite criterii care să asigure reprezentativitatea elementelor măsurate pentru regiunea înconjurătoare. Staţia meteorologică, dispune de o platformă meteorologică pe care sînt instalate cea mai mare parte a instrumentelor şi de un local, în care se află barometrul şi barograful şi unde se execută prelucrările primare ale datelor din observaţii. După volumul şi felul observaţiilor, staţiile meteorologice se împart în diferite categorii şi tipuri. Cele mai numeroase staţii sînt cele climatologice şi sinoptice.  

Staţie meteorologică automată – aparat complex care măsoară şi transmite automat valoarea unor elemente meteorologice. Asemenea staţii se instalează de obicei în locuri greu accesibile.  

Strat de ozon – strat atmosferic în care conţinutul în ozon este foarte mare, maximul de concentraţie fiind situat între 20 şi 30 km altitudine. El are proprietatea de a absorbi o mare parte din radiaţiile ultraviolete emise de Soare.  

Strat de zăpadă – pătură de zăpadă depusă pe suprafaţa solului sau a gheţurilor, care se formează în timpul iernii în urma ninsorilor. Caracteristicile sale principale sînt: înălţimea, densitatea şi conţinutul în apă. Ca suprafaţă subiacentă el reprezintă un factor climatic important. Stratul de zăpadă are de asemenea un rol protector împotriva gerurilor pentru culturile care iernează.  

Stratificarea (aerului) – distribuţia pe verticală a temperaturii în atmosferă de care depinde dezvoltarea şi intensitatea proceselor de convecţie. Stratificarea poate fi stabilă, instabilă sau indiferentă, atît pentru aerul uscat sau umed cît şi pentru cel umed saturat.  

Stratificarea instabilă – în cazul aerului uscat sau umed nesaturat stratificarea în care gradienţii verticali de temperatură sînt mai mari decît cei adiabatici uscaţi (γ>γa). În cazul aerului umed saturat, stratificarea în care gradienţii de temperatură sînt mai mici decît ce adiabatici uscaţi şi mai mari decît cei adiabatici umezi γa> γ<γ(a). O astfel de stare se numeşte „stratificare umed instabilă”.  

Stratificare stabilă – în cazul aerului uscat sau umed nesaturat, stratificarea în care gradientul vertical de temperatură este mai mic decît cel adiabatic uscat (γ< γa). În cazul aerului umed saturat stratificarea în care gradientul vertical de temperatură este mai mic decît cel adiabatic umed (γ< γ′a).  

Sublimare – în meteorologie, proces de trecere a vaporilor de apă, direct în fază solidă, adică în cristale de gheaţă. Sublimarea are loc numai la temperaturi cu mult sub 0°, deoarece procesul este însoţit de degajarea unei mari cantităţi de căldură latentă.  

Suhovei – vînt cu temperatură ridicată şi umezeală relativ redusă, care bate în zonele de stepă şi semipustiuri. Suhoveiul se formează la periferia sudică a anticiclonului. Un rol important în creşterea temperaturii şi scăderea umezelii relative îl are transformarea maselor de aer deasupra stepelor precum şi curenţii descendenţi. Suhoveiul este un vînt dăunător pentru plantele de cultură.  

Suprafaţă subiacentă – suprafaţă a pămîntului care se găseşte în interacţiune cu atmosfera în procesele schimbului de căldură şi de umezeală. Termenul se foloseşte numai în sensul de suprafaţă subiacentă pentru atmosferă.  

Ş

Şa barometrică – regiune cuprinsă între două talveguri şi două dorsale înconjurînd punctul unde se întîlnesc axele celor două talveguri şi dorsale. Vezi „cîmp de deformare”.  

Şir de observaţii – serie plurianuală, cronologică, a unui element meteorologic oarecare, cu ajutorul căreia se calculează mediile, frecvenţele etc., pe diferite perioade.  

Şir omogen – şir de valori succesive ale unui element meteorologic, obţinut din observaţii pe o perioadă lungă de la o staţie oarecare, la care condiţiile înconjurătoare nu au suferit mari schimbări, iar măsurătorile s-au făcut de observatori calificaţi, după o aceeaşi metodică şi cu instrumente instalate reglementar.  

T

Talveg (de joasă presiune) – formaţiune alungită, de joasă presiune, cu izobare deschise (în formă de V sau U) legate de un ciclon. Presiunea descreşte de la periferie către o axă (axa talvegului) spre care vînturile converg şi care de cele mai multe ori separă două mase diferite de aer (front). Suprafeţele izobarice sînt înalte la periferie şi joase de-a lungul axei (frontului). O caracteristică a talvegului este existenţa curenţilor ascendenţi. În general talvegurile şi formaţiunile frontale legate de acestea provoacă un timp închis şi însoţit adesea de precipitaţii. Sinonim cu „talveg baric”.  

Temperatura aerului – unul din cei mai importanţi parametri ai stării aerului. Ea se măsoară cu instrumente (termometre şi termografe) aflate în contact direct cu aerul şi ferite de radiaţia solară directă. Temperatura aerului este un element foarte variabil în timp şi în spaţiu; oscilaţiile sale în timp pot fi periodice (diurne şi anuale) sau neperiodice, datorate circulaţiei generale a atmosferei. Temperatura este variabilă cu înălţimea şi în troposferă scade o dată cu acestea.  

Temperatura apei – temperatură măsurată cu termometre speciale la diferite adîncimi ale bazinelor de apă.  

Temperatura solului – temperatură măsurată cu termometre avînd rezervoarele la diferite adîncimi în sol.  

Temperatură absolută – temperatură exprimată în grade ale scării absolute de temperatură; se notează °K (grade Kelvin).  

Temperatură acumulată – suma temperaturilor (medii zilnice sau altele) înregistrate în cursul unei perioade determinate.  

Temperatură la suprafaţa solului – temperatura înregistrată de un termometru aşezat orizontal pe sol, al cărui rezervor este îngropat pe jumătate în sol.  

Temperatură la umbră – sinonim cu “temperatura aerului”.  

Tendinţa perioadei – după Multanovski, distribuţie a sistemelor barice pe o hartă colectivă, ce se relevează încă din primele zile ale perioadei sinoptice naturale, rămînînd apoi ca o caracteristică a întregii perioade.  

Teodolit – aparat utilizat pentru determinarea unui punct în spaţiu prin citirea simultană a azimutului şi înclinaţiei acestuia. El este alcătuit dintr-o lunetă mobilă într-un plan orizontal şi într-un plan vertical, şi din două margini exterioare (limbi) înzestrate cu alidade, care fac parte din lunetă.  

Termometru – instrument folosit în măsurarea temperaturii. După principiul lor de funcţionare distingem: termometre cu lichid (mercur, alcool), cu gaz (hidrogen), cu deformare (lamă bimetalică, tub Bourdon), electrice (termopare, rezistenţă). Termometrele cu lichid şi cu gaz sînt termometre absolute. În meteorologie, termometrele absolute sînt cele cu mercur.  

Termometru de maximă – termometru folosit la determinarea valorii celei mai ridicate atinsă de temperatură în decursul unui anumit interval de timp, de exemplu o zi. Termometru de maximă cu mercur este cel mai răspîndit. Tubul său capilar prezintă o porţiune îngustată care permite mercurului să se dilate atunci cînd temperatura creşte, dar îl împiedică să revină în rezervor, cînd temperatura scade. Instrumentul trebuie operat după fiecare citire.  

Termometru de minimă – termometru folosit pentru determinarea valorii celei mai scăzute atinsă de temperatură în decursul unui anumit interval de timp, de exemplu o zi. Printre termometrele de minimă cu lichid, termometru cu alcool este unul din cele mai des întrebuinţate. El dispune de un mic indicator în lichid, care este antrenat spre rezervor de către menisc, atunci cînd temperatura coboară, şi rămîne nemişcat cînd temperatura se ridică. Instrumentul trebuie să stea în poziţie orizontală şi să fie operat după fiecare citire.  

Termometru de sol – termometru utilizat pentru măsurarea temperaturii în sol, la diferite adfîncimi. Cele mai utilizate termometre de sol sînt termometrele Savinov şi Fuess pentru stratul arabil şi termometrele cu tragere verticală, pentru straturile de la adîncimi mai mari.  

Termometru ordinar – 1.termometru cu mercur cu rezervor cilindric ce se foloseşte la măsurarea temperaturii suprafeţei solului. Se instalează pe sol, cu rezervorul pe jumătate îngropat. 2.termometru cu mercur, folosit la staţii pentru citiri momentane (la termenele de observaţie). Termen folosit în comparaţie cu termometrele de maximă şi minimă.  

Timp Greenwich (T.M.G.) – timpul meridianului zero (al fusului orar zero).  

Timp solar adevărat – timp determinat de mişcarea Soarelui adevărat pe bolta cerească. Se măsoară prin unghiul orar al centrului Soarelui. Durata zilelor solare adevărate este variabilă în decursul anului din cauza deplasării inegale a Pămîntului pe orbita sa şi a înclinării elipticei faţă de ecuator. Din această cauză în practică se foloseşte timpul solar mediu.  

Timp solar mediu – timp determinat de mişcarea aşa zisului Soare mediu, adică deplasarea unui punct imaginar ce se roteşte uniform pe ecuatorul ceresc. Durata anuală de rotaţie a Soarelui mediu pe ecuatorul ceresc este egală cu durata de rotaţie a Soarelui adevărat pe ecliptică. Se măsoară pe unghiul orar al Soarelui mijlociu. Durata zilelor solare medii este aceeaşi în tot cursul anului şi este egală cu durata medie anuală a zilelor solare adevărate.  

Tip de circulaţie – model de circulaţie generală care se prezintă mai mult sau mai puţin frecvent.  

Tip de timp – ansamblu de condiţii meteorologice specifice care pot fi asociate unui tip de circulaţie determinat.  

Tornado – 1. numele dat în America de Nord, trombelor intense. 2. numele dat, în Africa occidentală, vîrtejului de vînt ce însoţeşte un oraj.  

Traiectoria unui ciclon (anticiclon) – drum parcurs de centrul unui ciclon (anticiclon) de la apariţia şi pînă la dispariţia sa. Se determină din hărţile sinoptice succesive.  

Traiectorie – 1. curbă determinată de poziţiile succesive ale unei particule de aer în mişcare. 2. curbă determinată de poziţia succesivă a centrului unui sistem de izolinii sau unui punct unic dintr-un sistem de linii, de curent, turbioane etc.  

Transformarea unei mase de aer – 1. schimbarea treptată a proprietăţilor unei mase de aer, în deplasare, sub influenţa noilor condiţii termice ale suprafeţei subiacente (transformare relativă). 2. schimbare fundamentală a proprietăţilor unei mase de aer, care duce la transformarea ei, într-un alt tip de masă de aer (transformare absolută). Transformarea absolută se produce atunci cînd masa de aer rămîne timp îndelungat deasupra unei noi regiuni geografice.  

Transport de zăpadă la înălţime – zăpadă purtată de vînt pînă la o înălţime ce depăşeşte statura mijlocie a unui om şi care determină o scădere apreciabilă a vizibilităţii orizontale. O condiţie esenţială în cazul transportului de zăpadă la înălţime este existenţa unei suprafeţe a stratului de zăpadă uscată şi fără crustă.  

Transport de zăpadă la sol – zăpadă purtată de vînt în imediata apropiere a suprafeţei stratului de zăpadă.  

Trăznet – descărcare electrică ce se produce între nori şi sol sau obiecte de pe sol.  

Troiene de zăpadă – îngrămădire a zăpezii provocată de vînt sau de viscole îndelungate.  

Trombă (vîrtej) – fenomen ce constă dintr-un turbion de vînt, adesea intens, a cărui prezenţă se manifestă printr-o coloană de nori întors în formă de pîlnie, ieşind de la baza unui nor Cumulonimbus. Această pîlnie se uneşte cu o altă pîlnie ce se formează în apropierea suprafeţei mării de picături de apă ridicate de la suprafaţa acesteia sau la suprafaţa solului din praf sau nisip. Datorită vitezei mari a vîntului (50-100m/s) ce însoţeşte uneori tromba, aceasta are un caracter de calamitate.  

Tropopauză – strat intermediar discontinuu simplu sau multiplu între troposferă şi stratosferă. La nivelul tropopauzei se formează curenţi de mare viteză, denumiţi curenţi jet, care determină discontinuitatea tropopauzei.  

Troposferă – parte inferioară a atmosferei terestre, care se întinde de la sol pînă la o înălţime variind între circa 8 km la poli şi circa 17 km la ecuator, în care temperatura scade în general cu înălţimea. În troposferă au loc majoritatea fenomenelor şi proceselor care determină timpul.  

Tunet – zgomot sec sau bubuit surd care însoţeşte fulgerul. Este produs de încălzirea şi deci de dilatarea bruscă a aerului pe traiectoria fulgerului.  

Turbulenţă – stare a fluidului (aer) caracterizată printr-o mişcare turbulentă. Turbulenţa condiţionează în atmosferă rafale de vînt, transportul pe verticală a suspensiilor şi a căldurii, schimbul cantităţii de mişcare între diferite straturi şi legat de aceasta, a forţei de frecare.  

U

Umezeala aerului – conţinutul vaporilor de apă din aer exprimat în unităţi absolute şi relative.  

Umezeală relativă – raportul dintre tensiunea actuală- e, a vaporilor de apă şi tensiunea maximă E, la aceeaşi temperatură, exprimată în procente. Umezeala relativă poate fi definită şi ca raportul dintre umezeala absolută sau specifică la un moment dat şi umezeala absolută sau specifică a aerului saturat la aceeaşi temperatură.  

Umezelă specifică – cantitatea vaporilor de apă în grame, conţinuţi într-un kg de aer umed. Se exprimă prin raportul (s) dintre densitatea vaporilor de apă (d) şi densitatea aerulu (p).  

Umiditatea solului – cantitatea de apă conţinută în sol sub diferite forme (capilară, gravitaţională, adiţională). Se exprimă fie în milimetri strat de apă sau în metri cubi la hectar (1mm=10m³/ha), fie în procente din greutatea solului uscat. Sinonim cu „umezeala solului”.  

Undă frontală – vezi „undă ciclonală”.  

Uragan – 1. nume dat iniţial ciclonilor tropicali din Marea Antilelor. 2. nume dat prin generalizare, a fiecărui ciclon tropical sau vîntului care atinge o viteză foarte mare. 3. nume dat prin convenţie a fiecărui vînt a cărui viteză atinge sau depăşeşte 64 noduri (12 în scara Beaufort).

V

Vara fetelor bătrîne – perioadă caldă care se produce către 11 noiembrie în ţările din Europa Occidentală. În Europa Centrală, această perioadă caldă se produce la sfîrşitul lui octombrie, fiind determinată de existenţa unui cîmp de mare presiune ce se întinde din Insulele Azore pînă în Cîmpia Rusă.  

Variabilitate – în meteorologie, gradul de variaţie al unui element în timp şi în spaţiu.  

Varietăţi de nori – subdiviziune determinată a genurilor de nori şi a speciilor lor, luîndu-se în consideraţie una sau alta din cele două caracteristici de mai jos: a) transparenţa (nori lăsînd să se vadă sau acoperind complet Soarele sau Luna); b) dispoziţia elementelor lor macroscopice (nori ale căror elemente constitutive sînt asociate într-un mod special). Varietăţile aceluiaşi gen sau aceleiaşi specii nu se exclud unele pe celelalte. Diferitele varietăţi sînt: intortus (in) vertebratus (ve) undulatus (un) radiatus (ra) lacunosus (la) duplicatus (du) translucidus (tr) perlucidus (pe) apacus (op).  

Vector – mărime dirijată. Se caracterizează prin: origine, sens, direcţie, intensitate şi mărime (modul).  

Vifor – sinonim cu „viscol”.  

Vijelie, gren – fenomen meteorologic caracterizat printr-o variaţie bruscă a direcţiei şi vitezei vîntului, o creştere bruscă a presiunii şi umezelii relative, o scădere bruscă a temperaturii şi adesea prin precipitaţii sub formă de averse însoţite cîteodată de oraje. Grenul este un fenomen specific fronturilor reci de ordinul II.  

Viscol – transport de zăpadă deasupra suprafeţei pămîntului provocat de un vînt suficient de puternic şi turbulent, însoţit sau nu de ninsoare. În practica observaţiilor meteorologice se face o distincţie între viscolul general cînd zăpada este viscolită puternic, fără să se poată aprecia dacă ninge sau nu, şi viscolul cu zăpadă, cînd observatorul poate stabili dacă ninge.  

Vizibilitate – distanţa maximă la care un obiect avînd caracteristici definite poate fi văzut şi identificat cu uşurinţă. Ea depinde de contrastul fondului şi de pragul sensibilităţii de contrast al ochiului, iar în cazul invariabilităţii acestor condiţii de transparenţa atmosferei (condiţiile de timp).  

Vînt – mişcarea aerului în raport cu suprafaţa solului. De obicei se are în vedere componenţa orizontală a acestei mişcări. Cîteodată însă sfera noţiunii este extinsă şi asupra componentei verticale a vîntului, care în general este mult mai redusă faţă de cea orizontală. Vîntul se defineşte prin 2 elemente: direcţia din care bate şi viteza, ambele extrem de variabile în timp şi în spaţiu. Vîntul ca mişcare orizontală ia naştere sub acţiunea forţei gradientului baric, fiind apoi deviat de forţa de frecare, de forţa Coriolis şi de forţa centrifugă.  

Vînt de gradient – mişcarea uniformă a aerului, de-a lungul izobarelor, condiţionată de forţa gradientului baric, forţa Coriolis şi forţa centrifugă. În cazul izobarelor rectilinii şi paralele, vîntul de gradient este geostrofic, iar în cazul izobarelor circulare şi paralele, el este geociclostrofic.  

Vînt termic – creşterea vectorului vîntului geostrofic de la un nivel inferior la unul superior, depinzînd de gradientul orizontal mediu de temperatură al stratului. Frecvent, vîntul termic este denumit „componenta termică a vîntului”.  

Vîrful sectorului cald – punct într-un ciclon tînăr ce coincide cu centrul lui baric, în care frontul cald trece în cel rece.  

Vreme, timp – stare în continuă schimbare a atmosferei. Vremea la un moment dat este caracterizată prin totalitatea valorilor elementelor meteorologice, iar într-un interval de timp prin variaţia succesivă a acestor elemente sau prin media acestora în intervalul respectiv.

Z

Zăpadă – precipitaţii solide ce cad din nori sub formă de cristale de gheaţă (fulgi) de diferite dimensiuni.  

Zăpadă grăunţoasă – vezi „grăunţe de zăpadă”.  

Zenit – punct imaginar situat la intersecţia verticalei locului cu bolta cerească.  

Zi cu îngheţ – zi în cursul căreia temperatura minimă este egală sau mai mică de 0°C.  

Zonă frontală – strat atmospheric “înclinat”, care separă două mase de aer diferite şi în interiorul căruia proprietăţile sînt intermediare între cele două mase de aer situate de o parte şi de alta.  

Zonă frontală înaltă – zonă frontală în atmosfera liberă caracterizată printr-o configuraţie de izohipse dese şi vînturi foarte puternice.  

Zonă frontală planetară înaltă - zonă frontală înaltă de mare întindere la latitudinile tropicale şi mijlocii. Uneori această zonă cuprinde întreg globul terestru.  

Zone climatice – regiuni ale globului pămîntesc, mai puţin întinse de-a lungul paralelelor, fiecare din ele avînd condiţii climatice distincte. Există mai multe clasificări zonale ale climei, ca de exemplu: clasificarea lui Koppen, Berg, Alisov etc.  


Sursa de informaţie:
D.Ţîştea, D.Bacinschi, R.Nor, ""Dicţionar Meteorologic", C.S.A. Institutul Meteorologic, Bucureşti, 1965
Dr. C. Savin, "Dicţionar Ştiinţific Poliglot", Editura Tipored, Bucureşti, 1996